Credem că lăsam trecutul in urmă, însă omitem că felul în care ne uităm la lume în prezent depinde de felul în care lumea s-a uitat la noi în trecut.
De-a lungul vieții trăim diverse experiențe care își pun amprenta asupra felului în care percepem lumea și pe noi înșine. Dezvoltăm tipare de așteptări, speranțe, dorințe și temeri pe care le mobilizăm în relațiile pe care le formăm. Seturile de așteptări și de convingeri preexistente devin ulterior răspunsuri adaptative la situațiile noi cu care ne confruntăm, ne motivează pozitiv sau negativ, determinându-ne comportamentul în situații asemănătoare cu cele în care s-au format.
Trecutul ne determină acțiunile prezente dacă evităm să învățăm ceva din istoria noastră. Continuăm să trăim în suferința trecută și să evităm pericole care au fost cândva reale și au rămas vii în interiorul nostru, ca niște ecouri. Rămânem conduși de amintiri inconștiente, de sentimente și nevoi refulate care determină ceea ce facem sau ceea ce nu reușim să facem în prezent.
Descoperirea emoțională a adevărului despre istoria unică a vieții noastre e resursa pe care o avem mereu la dispoziție în lupta împotriva suferinței. Ne agățăm de iluzii pentru ca adevărul ni se pare insuportabil. Însă tocmai pierderea adevărului se plătește scump, luând forma suferinței emoționale.
Nimeni nu se poate vindeca menținând sau alimentând iluzia. Cum ajungem să ne pierdem adevărul personal, umplând acest gol sufletesc cu iluzii și fantasme, până ajungem să nu mai știm a cui viață o trăim? Prin uciderea propriilor sentimente, nevoi, dorințe și cereri!
Toți oamenii mari au fost cândva copii, însă doar câțiva își mai amintesc. Putem uita ce am spus, putem uita ce am făcut, dar nu vom uita niciodată ce am simțit.
Un copil își poate trăi sentimentele numai atunci când există cineva care îl acceptă pe deplin, îl înțelege și îl sprijină. Dacă această persoană lipsește, dacă pentru a simți e nevoit să riște pierderea dragostei sau să fie întâmpinat cu respingere, atunci copilul își va refula sentimentele, nemaitrăindu-le. Ajunge să își nege realitatea propriilor trăiri, construind o realitate acceptabilă pentru ceilalți de care depinde. Dezvoltă mecanisme de apărare împotriva sentimentelor neacceptate de către cei din jur, ajungând să le minimizeze importanța sau să nu le mai accepte nici el însuși, în mod conștient, pentru a se proteja. Adaptarea la nevoile parentale duce frecvent la personalitatea aparentă.
Copilul se dezvoltă într-un mod în care prezintă numai ceea ce se așteaptă de la el și se identifică atât de mult cu ceea ce prezintă încât nu mai poate să discearnă cât de mult îi este propriu în spatele acestui sine fals construit. Pentru că nu se mai poate baza pe propriile emoții, nu ajunge să le trăiască prin încercare și eroare, nu are simțul nevoilor sale reale și este înstrăinat de el însuși. Dacă nu și-a trăit niciodată conștient suferința și resentimentele trezite de eșecul părinților de a îi îndeplini nevoile primare, nu poate trece de ele, transferând aceste situații inconștiente în relațiile pe care le va forma ulterior ca adult, pentru a căuta descărcarea lor, chiar și în forme de exprimare deghizate. Mai mult, copilul devenit adult va admite doar acele sentimente care sunt acceptate și aprobate de cenzura anterioară, care este urmașul părinților lui. Depresia și un sentiment de gol interior reprezintă prețul pe care trebuie să îl plătească pentru acest control. Boala devine astfel singura cale posibilă de exprimare a situației în care se află. Sinele autentic nu poate comunica cu exteriorul, deoarece rămâne inconștient și, ca urmare, nedezvoltat, în închisoarea dinăuntru. Când negăm vicisitudinile primei părți din viața noastră, purtăm lanțuri invizibile, pasând inconștient această atmosferă în jurul nostru. Numai după ce este eliberat, sinele începe să crească, să își dezvolte creativitatea și să descopere acum o resursă bogată de vitalitate.
Pentru a deveni întregi e nevoie sa încercăm să ne descoperim adevărul personal, un adevăr care poate provoca durere înainte de a ne oferi libertate interioară. A conștientiza vechile sentimente nu este ceva fatal, ci eliberator! Toate aceste experiențe trăite și neexprimate, neconștientizate, rămân înmagazinate în interiorul corpurilor noastre, și pot fi declanșate de evenimente ulterioare din viața noastră. Ajungem să ne confruntăm cu situații în care aceste sentimente uitate se pot trezi, dar fără ca legătura originară să devină vreodată clară. Legătura poate fi descifrata numai când emoțiile intense sunt trăite în terapie și puse în legătură cu situația lor originară, refulată și depozitată în inconștient. Inconștientul trecut stochează cele mai timpurii experiențe relaționale, care au avut loc înainte de a le putea codifica prin intermediul limbajului. Experiențele preverbale și presimbolice sunt depozitate în memoria implicită și, deși inaccesibile pentru a fi accesate conștient, sunt manifestate în viața de adult sub forma așteptărilor privind disponibilitatea si sensibilitatea celorlalți. Ele formează ulterior baza pe care se va construi felul în care ne percepem pe noi înșine, percepem lumea, ne reglăm emoțiile și ne gestionăm relațiile. Astfel, tărâmul minții noastre inconștiente devine sursa gândurilor, emoțiilor și temerilor care determină acțiunile și deciziile noastre ulterioare.
Ce nu putem simți, ajungem să facem! Durerea neconștientizată devine un comportament care provoacă durere, așa cum furia netrăită își va căuta un chip pentru a fi văzută, dacă nu ne facem doliul pentru ceea ce am pierdut odată- nevoia de a fi observați, înțeleși și luați în serios.
Terapia nu ne poate restitui copilăria pierdută și nici nu poate schimba faptele trecute. Dar poate crea, menține și proteja spațiul în care să ne putem crește gradul de conștientizare și să ne dezvoltăm instrumentele de care avem nevoie pentru a ne apropia de adevărul din noi înșine. Lucrul cu noi înșine permite revenirea la propria lume a sentimentelor, odinioară inaccesibilă. Emoția refulată poate fi integrată de îndată ce este simțită, înțeleasă și recunoscută ca legitimă. Trăirea conștientă a emoțiilor noastre legitime poate fi eliberatoare, nu doar pentru că descarcă tensiuni îndelung acumulate în corp, ci pentru că ne deschide ochii la realitate, atât cea trecută cât și cea actuală, eliberându-ne de minciuni și de iluzii.
Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili in prezent, conștienți de trecutul nostru si capabili să trăim împreună cu acesta. Înțelegând felul în care experiențele timpurii își pun amprenta asupra alegerilor noastre actuale și separând trecutul de prezent, putem percepe și evalua realitatea într-un mod adecvat, ajungând mai aproape de adevăr.
Contactul cu adevărul din noi, cu propriile emoții și nevoi ne oferă putere și stimă de sine. Să ne putem trăi sentimentele- tristețea, disperarea, gelozia, invidia, furia, singurătatea, neajutorarea sau neliniștea, fără să ne fie teamă că îi facem pe cei la care ținem să se simtă nesiguri. Să ne dăm voie să ne fie frică atunci când ne simțim amenințați sau să fim supărați când dorințele nu ne sunt îndeplinite. Să fim capabili să exprimăm ce vrem și ce nu vrem, indiferent dacă vom fi iubiți sau urâți pentru aceasta!
