Viețile ni se definesc prin dialog. Există momente în care simțim că ceea ce gândim trebuie spus și auzit. Nevoia de a ne fi știute gândurile și sentimentele ne motivează să ne exprimăm, hrănindu-ne totodată nevoia de a ne simți conectați. Împărtășind experiența unei persoane care ne ascultă, putem să ne clarificăm gândurile și să ne dăm seama de ceea ce simțim.
- Ce este ascultarea?
Ascultarea e un proces activ care implică două persoane. Pentru a împărtăși un gând sau un sentiment e nevoie de o persoană care să vorbească și alta care să asculte. Căutăm în relații experiența de a fi ascultat și înțeles de către un celălalt care să rezoneze în mod empatic cu felul în care ne simțim.
- Ascultarea pare atât de simplă încât de multe ori o considerăm de la sine înțeleasă.
“A auzi” e deseori confundat cu “a asculta”. A prelua informația atunci când aceasta ne este împărtășită nu e totuna cu a o înțelege.
- A asculta cu adevărat înseamnă să fim martori la experiența celuilalt, nu judecători.
Ascultarea reprezintă un efort real de înțelegere a ceea ce ne comunică celălalt, fără a avea preconcepții legate de ceea ce gândește acesta, ceea ce credem că va spune sau ce ne așteptăm să ne comunice acesta.
Ascultarea sinceră devine pentru moment o relație unilaterală în care renunțăm la ceea ce avem în minte suficient de mult timp pentru a auzi ce gândește celălalt, pentru a-l descoperi, reprimându-ne nevoia de a întrerupe, presupunerea că știm ceea ce simte și gândește celălalt, de a oferi sfaturi sau de a-i împărtăși propria experiență.
- Atunci când suntem ascultați, ajungem să ne putem asculta pe noi înșine.
În preajma unui ascultător empatic și receptiv, capabil să rezoneze cu experiența noastră, putem vedea lucrurile mai clar. Să fim ascultați înseamnă că sentimentele și ideile ne sunt recunoscute și că ceea ce avem de spus contează. Empatia unui ascultător construiește o legătură a înțelegerii, prin experiența de a ne simți înțeleși.
Știm că modul în care reușim să ascultăm influențează calitatea relațiilor cu ceilalți.
- Dar ce anume ascultăm?
- A asculta înseamnă să fim atenți la vorbele celuilalt.
Ascultarea presupune receptarea pe cale auditivă a ceea ce spune celălalt, la care răspundem prin elemente de comunicare verbală precum punerea întrebărilor de clarificare, utilizarea încurajărilor verbale.
Pentru o ascultare autentică, e nevoie ca aceasta să nu fie redusă la cuvintele rostite ale celuilalt. În spatele cuvintelor și mesajelor manifeste pot sta semnificații multiple. Dacă plecăm de la premisa că doar ceea ce e exprimat prin cuvinte poate fi auzit și ascultat, ne privăm de o vastă și bogată experiență relațională plină de sensuri.
- A asculta înseamnă să auzim ceea ce oamenii vor să spună, nu doar ceea ce spun.
Uneori, cuvintele manifestate pot reprezenta moduri deformate de exprimare a unor sentimente inconștiente sau dificil de exteriorizat. Când înțelegem ce înseamnă să ascultăm cu adevărat, putem auzi durerea din spatele furiei, teama din spatele evitării, vulnerabilitatea din spatele tăcerii. Atunci când învățăm să auzim sentimentele nerostite aflate sub cuvintele și acțiunile celor de care ne pasă, descoperim puterea de a reduce distanța dintre noi.
Oamenii pot transmite informații importante despre lumea lor internă, respectiv gânduri și sentimente, pe alte căi decât cuvintele rostite. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
Comunicarea non-verbală este concepută de multă vreme ca limbaj. A asculta înseamnă a fi atent la vorbele celuilalt dar și la felul în care acestea sunt exprimate. Ne definim mesajele prin postura corpului, gesturi, expresiile faciale și tonul vocii. Pauzele, ezitările, intonațiile, ritmul vorbirii sunt indicii non-verbale ce pot fi decodificate, creând înțelesuri.
Tăcerea dintre doi sau mai mulți oameni poate semnifica o varietate de sentimente, dovedindu-se o potențială sursă de înțelesuri. Ea poate transmite atât mulțumire, înțelegere reciprocă, compasiune, acord, liniște, cât și dezacord, nemulțumire, ignorare, rușine, frică sau furie.
Comportamentele au deseori valoare comunicativă prin expresiile faciale, modificările corporale care sunt sincronizate cu discursul, postura sau alte comportamente elaborate. Sunt situații în care un comportament reprezintă o expresie musculară a unui proces de gândire, acest tip de comunicare fiind singura modalitate prin care o dorință, o emoție sau un conflict neconștientizat poate ieși la suprafață.
Inconștientul trecut stochează cele mai timpurii experiențe relaționale, care au avut loc înainte de a le putea codifica prin intermediul limbajului și de a dobândi o reprezentare psihică adecvată. Ele formează ulterior baza pe care se va construi felul în care ne percepem pe noi înșine, percepem lumea, ne reglăm emoțiile și ne gestionam relațiile. Experiențele trăite înainte de a dobândi capacitatea de vorbire și care au rămas neintegrate și izolate sunt puse în acțiuni mai degrabă decât în cuvinte.
Prin asocierile pe care ajungem să le facem între cuvinte, emoții și comportamente dar și prin identificarea tipului de relaționare activat, ele pot fi puse într-o narațiune conștientă și coerentă, pavând drumul către o relație autentică cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.
- De ce nu reușim să ascultam?
De multe ori, atunci când nu înțelegem sau nu suntem interesați de ceea ce ascultăm, avem tendința de a considera că ceea ce ni se comunică nu este pertinent sau exprimat cu claritate.
La fel de importantă precum coerența vorbitorului este și subiectivitatea ascultătorului, care poate distorsiona modul în care este experimentată conversația.
- Atitudinea fata de vorbitor modifică ceea ce auzim.
Credibilitatea vorbitorului, prin poziția sau rolul pe care îl are acesta în relația cu ascultătorul precum și atitudinea emoțională față de vorbitor, pot influența percepția ascultătorului și evaluarea realității a ceea ce el aude și înțelege, atât în sens pozitiv cât și în sens negativ.
Erorile de percepție a realității joacă un rol important în modelarea perspectivei noastre asupra oamenilor și a mesajelor pe care ni le comunică aceștia.
- Starea emoțională din momentul ascultării modifică mesajul primit.
Uneori ne simțim copleșiți de propriile experiențe astfel încât nu mai avem disponibilitate emoțională și spațiu intern pentru a primi preocupările celor din jurul nostru.
Mai mult, mesajele primite pe un fond emoțional încărcat pot fi impregnate de coloratura afectivă proprie, îndepărtându-ne de la atenția și înțelegerea pe care ne-o solicită vorbitorul.
- Așteptările inconștiente, ideile preconcepute și reacțiile emoționale defensive influențează felul în care ascultăm.
De multe ori, dificultatea de a asculta provine din credința că știm deja ceea ce urmează să ne fie spus. Trecând mesajele primite exclusiv prin filtrul propriilor percepții, putem auzi doar ceea ce suntem pregătiți să auzim.
Experiența unui vorbitor cu ascultătorul său este organizată inconștient conform unor așteptări prestabilite. Relația dintre cei doi este impregnată de subiectivitate, fiecare venind în această interacțiune cu propriile experiențe trecute, așteptări și temeri.
Pe măsură ce ne dezvoltăm, ne construim cadre interne de referință cu ajutorul cărora conceptualizăm nu doar aspectele concrete ale lumii dar și semnificațiile lor subiective. Felurile în care ne trăim experiențele de viață, modurile în care le interpretăm mental și afectiv, construiesc tipare de așteptări, uneori inconștiente, care ne ajută (iar alteori ne împiedică) să ne adaptăm la situații noi.
Cadrele interne de referință cu privire la filtrarea semnalelor din mediul exterior interferează cu capacitatea de a descoperi ceea ce nu ne este cunoscut, de a fi curioși cu privire la ceea ce urmează să aflăm atunci când cineva urmează să ne comunice ceva.
De exemplu, atunci când anumite experiențe timpurii ne-au provocat dezamăgiri puternice, ajungem să ne blocam imaginea despre noi înșine și așteptările cu privire la lume.
Dacă anumite circumstanțe prezente ne pun în contact cu necesitatea de a gestiona niște aspecte care sunt similare sau ne ating într-un fel sau altul acea zona vulnerabilă, ne vom afla în incapacitate de a asculta și de a înțelege adecvat mesajele primite, preocuparea fiind cea de a le evita pentru a ne proteja de durere.
Astfel, familiarul este ales în detrimentul spontaneității și autenticității interacțiunii, domolind anxietatea necunoscutului.
Experiența umană este inerent ambiguă. ceea ce face uneori ca flexibilitatea percepțiilor noastre cu privire la realitatea prezentă să fie sacrificată în favoarea apărărilor noastre ce au drept scop să evite anxietatea. Realitatea internă e preferată în mod defensiv, iar realitatea externă dobândește un rol de declanșator pentru derularea scenariilor interne, respectiv a percepțiilor subiective. Drept rezultat, este afectată capacitatea minții noastre de a organiza semnalele și mesajele primite din mediul exterior imediat.
De cealaltă parte, atunci când percepțiile despre sine și despre lume sunt flexibile, ele devin susceptibile de a fi schimbate și astfel îmbogățite, ca rezultat al experiențelor de viață pe care le trăim, al interacțiunilor în care ne angajăm.
Arena intersubiectivă devine astfel un spațiu dinamic al cunoașterii, al curiozității, al descoperirii celuilalt și nu în ultimul rând al împărtășirii.
